forma tăcerii

Spune Proust undeva: „citești pentru a te citi pe tine însuți“. Reinventându-se din nou (a câta oară?) cu forma tăcerii, Cristian Fulaș pare să scrie pentru a se scrie pe sine până la capătul unei înmormântări care nu e reală, dar nici ireală nu e.

Un salt stilistic și o declarație estetică; un bocet și în paralel un țipăt care scapă cuvintelor și ne transpune în alt loc și timp, atunci când și acolo unde nimic nu se mai supune normalului și nimic nu mai e cu adevărat perceptibil. O frază infinită și totuși măsurabilă.

Mai abisal ca liniștea nu e nimic.

„n-am înțeles nimic din ce mi-a spus, că cine știe ce scandal îi făceam, dar tu cum ai putut să le lași să-i bage o andrea în piept în noaptea în care murise, ce ți-o fi trecut prin minte, când am ieșit din subsolul spitalului mă simțeam moartă, am stat rezemată de mașină, eram moartă în suflet, am stat, eram moartă, când am ieșit moartă din subsol am stat, din subsol, mă simțeam, moartă, da, i-ai lăsat să-i bage o andrea în piept, eram moartă când am ieșit din subsolul spitalului, moartă când am din subsolul spitalului ieșit, nu înțeleg ce facem, au așezat sicriul pe asfaltul ud și te plouă și lor nu le pasă, popa cu ale lui, oamenii (era să zic invitații) cu ale lor, nu înțeleg pentru că mormântul e mai încolo și logic ar fi fost să mergem acolo și să se spună ceva cu întoarcerea în țărână, când de fapt tu te întorci lângă tata“ forma tăcerii, Cristian Fulaș