Dialectica urșilor

„Dialectica urșilor” devine, astfel, un volum care poate sta fără probleme între titlurile grele ale ultimilor cinci ani. Unul din cele mai bune exemple prin care naturalețea discursului poate să înghită un soi de nou formalism, aparent tot mai urgent asumat în poezia tânără, suprasaturată de ermetisme și șantiere profunde. Cele mai dure realități interioare și de mediu social sunt livrate în poezia lui Radu Nițescu cu nonșalanța artei naive. În fundal însă pot fi recunoscute atât orele simbolice de instrucție cu autorii de referință ai poeziei ultimelor decenii, cât și despărțirile subtile de aceștia. (Ștefan Baghiu)

Abia în a doua jumătate a volumului, Radu Nițescu renunță la manierizare pentru a-și construi propriul stil. Simptomatic în acest sens e Cred că ăla e cerul. Nu fără defectele lui, poemul avansează lent și atmosferic spre un soi de revelație solipsistă prin care poezia reușește să iasă, totuși, din sine: „Totul strălucește și pentru că totul strălucește devine interesant/ cum funcționăm în raport cu lumina, cum oriunde te uiți,/ te uiți în trecut./ Vezi unde era soarele cu opt minute în urmă și tot așa știi/ că fata care se depărtează de tine e puțin mai departe acum”. Cele două poeme Toți avem o inimă pornhub sunt foarte atent dozate și ne prezintă un autor care își domolește avântul naiv-teribilist și descătușează, în sfârșit, poezia. Renunțând la atitudinea cool, devine jucăuș prin rime (parcă pentru a defula), însă foarte serios retoric: „Și uite, vere, cum vine moartea la lepidoptere./ Solzi minusculi îi rămân pe degete cînd acoperă/ borcanul și-s dator să fantasmez c-o parte/ o să-mi ajungă pe penis. Apoi realizez că-s aici,/ în borcanul cu fluturi, unde bucuria poate/ doar să piardă teren.// Liniște de se-aude cola-n pahar,/ constant, fără refren”. (Emanuel Modoc)