Maria Tănase: o fântână pe un drum secetos

„Trase smucit una dintre draperii într‑o parte în aşa fel încît lumina să cadă pe ea, sfredeli cu privirea în ochii profesorului Brauner, apoi începu:
– Cine iubeşte şi lasă/ Dumnezău să‑i dea pedeapsă!
Blestemul ieşea scrîşnit din pămînt, se aduna din cerul care răbda totul, traversa pieptul ei şi se revărsa cu putere în odaie, nu prin glasul ei, ci, frîngîndu‑i‑l, prin însuşi glasul părăsiţilor care‑i dăduseră naştere. Maria lăsă durerea să o străbată şi să se strige singură. Cînd rosti Tîrîişul şarpelui, prelungind dincolo de puterea de ascultare a celor doi bărbaţi î‑urile şi ş‑urile, genuni întregi de deznădejde şi furie neputincioasă îi cuprinseră pe toţi trei, iar odaia păru să se desprindă de lumea cunoscută şi să plutească într‑un univers de durere fără margini.
Cînd isprăvi, ducînd fără greş pînă la capăt întreg cîntecul auzit abia de două ori, Harry Brauner rămase lipit de spătarul fotoliului aşa cum rămîi într‑un automobil care prinde brusc viteză. Maria aduse cea dintîi lucrurile la locurile lor, trăgînd la loc marginea draperiei şi netezind cu palma postavul care acoperea masa. Profesorul o mai urmări o vreme, fără să se obosească să‑şi mascheze interesul sub politeţuri ce păreau acum nepotrivite în odaia în care Maria cîntase, pentru prima oară în viaţa ei, Cine iubeşte şi lasă.
– Ăsta nu‑i lucru curat, spuse într‑un tîrziu, înţelegînd că nu va descoperi mai mult din fata aceasta dacă continuă să o privească.”