Poeme

Există în Poemele lui Valeriu A. Cuc o liniște de ninsoare căzând peste centrala din spatele blocului, de oraș luminat noaptea de felinare stradale. E confesiunea unei ființe vulnerabile, care detectează visceral realitatea afectivă din jur, care tânjește după căldură umană și a cărei structură fragilă amenință să se disloce la fiecare pas. Micile povești personale și intimiste se încheie cu verdictele abrutizante ce ne definesc ca specie. Ce văd când mă gândesc la poemele lui Valeriu: o inimă pulsândă, strigând după ajutor, o voce care, din melancolie, duioșie și atenție față de celălalt, trasează un peisaj interior de o teribilă autenticitate, ca un „sărut straniu și decisiv“.
– Domnica Drumea

Atent la toate privilegiile toxice, de rasă, clasă, specie şi gen, de care beneficiază automat şi care se cer deconstruite, un băiat din lower-middle class, deprimat şi ros de vină, ca orice milenial, încearcă să-şi trăiască viaţa într-un mare oraş din secolul 21, cu prieteniile, iubirile şi despărţirile ei, momentele de graţie şi cele de umilinţă, scriind nişte „zero poeme”, adică nişte poeme confesive şi, totodată, ideologic asumate, poeme pe care le-aş situa undeva între noua sinceritate şi noua melancolie.
– Cristina Ispas

Nostalgia instrumentalizată corect, îndreptată împotriva unei lumi care merită „zero poem, zero respect”, lumea bulelor urbane. Prietenii, dragostea, sexul și pastilele naturiste plutesc în cafeaua de unde Valeriu salvează totul cu bățul de amestecat zahărul. În plină post-ironie și post-blazare, avem o împărțire onestă a lumii, între tăvălugul economic, mereu prezent pe fundal, și restul prostiilor care alcătuiesc „chestii de preț în viață”. E poezie din aia cinstită, ca în momentele de grație când ai terminat tot de băut și de fumat și prinzi 10-20 de secunde cu câte unul/una să-i spui tot și toate, fără frica de ridicol.
– Costi Rogozanu